Ce trebuie sa astepte cetateanul european din Romania (patron sau director) in privinta raporturilor de munca. Acquis – ul european in materie de raporturi patron – firma. Asemanari si deosebiri intre sistemul european si cel american. dr. Radu Serban
Clarificari terminologice
Terminologia romaneasca in materie de raporturi de munca mai fermenteaza inca, precum tulburelul la sfarsitul toamnei, semantica nu are transparenta vinului decantat, iar legislatia se mai limpezeste, sub efectul catalizator al acquis – ului comunitar pe care il transpunem.
Prin „patron” se intelege, plecand de la diverse conjecturi, ceea ce din engleza s-ar traduce prin „proprietar”, „director general”, „angajator” sau „administrator”. In context neeconomic, in romaneste patron poate fi si protectorul unui oras, al unui asezamant cultural sau al unei biserici, sau, mai banal, siguranta fuzibila electrica.
Sa ne oprim la termenul strict economic si, mai precis, la cel de administrator sau director general al unei firme, care adesea este si coproprietar. Raportul de munca intre cel ce administreaza intreprinderea si actionarii intreprinderii difera in functie de legislatia aplicabila.
Entitatea economica pe care o conduce un patron poate fi denumita societate comerciala in termenii cei mai juridici, dar adesea se vorbeste de firma, intreprindere, agent economic, agent comercial, operator economic sau chiar organizatie economica.
Banalizand termenul, „firma” poate avea si sensul de banner atarnat la intrarea intr-o intreprindere, sau un simplu panou de reclama.
Spre simplificarea demersului analitic, voi folosi termenii de patron si firma, in sensul de conducator (lider) al unei entitati economice, pe de o parte si entitatea ca atare, pe de alta. Raportul intre patron si firma este redus, adesea, la termenul de „guvernare”, „guvernanta corporatista” sau, pentru a da satisfactie celor ce nu vor sa se lase trisati de patroni, „buna guvernanta corporatista”.
Acquis – ul european in materie de raporturi patron – firma
Normele legislative acumulate in timp de Uniunea Europeana, in materie de raporturi de munca intre patron si firma, nu au condus la formarea unui acquis solid, care sa armonizeze normele din statele membre, asa cum este cazul, de exemplu, in materie de comert international sau de fuziuni si achizitii.
Metoda aplicabila, in cazul reglementarii raporturilor patron – firma ramane, in cea mai mare parte, interguvernamentala, in detrimentul celei comunitare. Inseamna ca, in lipsa unui acquis, statele aplica normele nationale.
Totusi, orientarile generale trasate la nivel de U.E. trebuie luate in considerare de fiecare stat membru in parte. Pe masura ce au aparut incalcari flagrante ale legilor din partea unor patroni, indeosebi fraude contabile, cum au fost cazurile Parmalat – in Italia si Picanol in Belgia, legiuitorul comunitar a impus noi restrictii, opozabile tuturor statelor membre.
Pentru a dovedi respectarea acestora, fiecare stat membru apeleaza la norme legislative nationale, prin care sa reduca spatiul de manevra al unui patron care ar incerca sa profite de pozitia sa si sa fraudeze bugetul firmei pe care o administreaza, in detrimentul actionarilor.
Am incercat pe cat posibil sa simplific lucrurile in teorie, cu riscul caricaturizarii. In practica insa, ele devin mult mai complicate, pentru ca administrarea firmei nu revine unei singure persoane, unui „patron”, ci unui consiliu de administratie, iar actionarii sunt de diverse categorii, ei pot face parte – sau nu, din consiliul de administratie, ei pot fi angajati ai firmei – sau nu si, uneori, pot sa detina functii in alte firme sau institutii, functii care pot conduce la conflicte de interese.
Asadar, complexitatea mecanismelor practice induce nevoia unei simplificari in teorie, pentru decelarea fenomenului, asa incat sa putem concluziona, cat de cat, unde se afla Romania intr-o Uniune de 27 de state, in acest proces dinamic de reglementare a raporturilor intre patron si firma.
Atata timp cat U.E. nu impune norme unice, statele membre apeleaza la diverse sisteme. Printre acestea, sistemul monist, caracterizat printr-un singur organ de administratie a firmei, lasa tot mai mult locul sistemului dual, cel in care consiliul de administratie este dublat de un comitet de directie.
I n felul acesta, rolul consiliului de administratie este revalidat de exigentele unor administratori independenti. In ciuda „parcelarii” legislatiei pe state membre, exista anumite trasaturi comune tuturor statelor membre ale U.E., care le diferentiaza net de Statele Unite ale Americii, de exemplu.
Comparatie cu sistemul american
Tot mai mult se apeleaza la comparatia sistemului legislativ al U.E. cu cel din Statele Unite, scandalurile de peste ocean vizand lipsa de etica a managerilor (Enron, AIG etc.) stimuland si acolo apetitul de legiferare mai stricta.
Europenii reproseaza sistemului american caracterul prea mercantil al raporturilor firma – administrator. Legea „Sarbanes – Oxley”, promulgata in anul 2002, introduce un sistem mai strict de control al administratorilor de firme, atragand dupa sine consolidarea increderii investitorilor (actionarilor) in mediul de afaceri.
Legea stabileste noi standarde pentru consiliile de administratie, directorii si firmele de contabilitate din S.U.A. si pedepse mai aspre impotriva celor ce incalca legea.
Un „sistem de guvernare a firmei” reprezinta, din nou prin simplificare, un echilibru dinamic intre administrator si proprietar, mai precis intre conducatorii (liderii) firmei si actionari, in circumstante socio – economice bine definite.
Actionarii se impart, la randul lor, in doua categorii, in functie de masura in care sunt proprietari, ceea ce le defineste si gradul de participare la procesul decizional: majoritari si minoritari.
Tocmai raporturile diferite intre cei trei actori, administrator, actionar majoritar (de referinta) si actionar minoritar, constituie diferenta intre sistemul american de administrare a firmei si cel european. Prerogativele celor trei actori difera, in cele doua sisteme.
Din start, sistemul american omite distinctia intre actionarul majoritar si cel minoritar, asigurand capitalului fluiditate sporita si o mai mare eficienta bursiera. Rolul unui actionar majoritar este anihilat, in sistemul american, prin procedurile de vot impuse administratorilor (directori administrativi). Acestia din urma tempereaza influenta actionarilor majoritari in luarea deciziilor, avand si o responsabilitate sociala corporatista prin diminuarea apetitului pentru risc.
Din acest motiv, consiliile de administratie din Statele Unite apeleaza adesea la personalitati marcante din afara cercurilor de afaceri, cum ar fi profesorii universitari. In acelasi timp, tot in America, un director executiv ca Robert Nardelli de la „Home Depo” a primit, la parasirea functiei spre finele anului 2006, impresionanta recompensa de 210 milioane $, fata de 156 milioane cat castigase in intreaga perioada 2000 – 2005, dand astfel semnalul ca „a fi dat afara din functie poate deveni o afacere foarte profitabila”. Asadar, fiecare sistem cu plusurile si minusurile sale.
Spre deosebire de S.U.A., in U.E. actionarul de referinta are un rol marcant in oricare din cele doua formule principale de guvernanta corporatista:
a). In tari in care s-au efectuat anumite reforme, cum sunt Germania si Olanda, influenta actionarului majoritar ramane importanta, dar se diminueaza, prin conferirea unor puteri suplimentare organului superior comitetului de directie, respectiv consiliului de administratie.
b). In alte tari, precum Franta si Belgia, rolul consiliului de undefined undefined undefined undefined undefined undefined undefined undefined
administratie este doar de a face propuneri si nu de a diminua influenta actionarului majoritar, sau, in nici un caz, de a superviza activitatea comitetului de directie.
De aici, rezulta si diferenta de terminologie intre limbile franceza si engleza, functia de PDG (president – directeur général) din franceza fiind greu de tradus in engleza, unde predomina termenul CEO (Chief executive officer), cu un alt continut.
In Belgia, de exemplu, „codul Lippens” introdus in anul 2002 stabileste pentru membrii consiliului de administratie atributia de a formula strategiile, in timp ce comitetul de directie administreaza in mod concret firma.
Responsabilitatea civila a administratorilor difera si ea, pe cele doua maluri ale Atlanticului. In cautarea eficientei actionariale, sistemul american de guvernare impune administratorului o clara responsabilitate contractuala individuala, fara vreo legatura cu proprietarii firmei. Capitalismul european, in schimb, conserva anumite traditii, respectand dreptul la decizie al actionarului majoritar.
Administratorul american este tinut responsabil, individual, fara a fi „acoperit”, in responsabilitatea sa, de vreun actionar principal. Din acest motiv, administratorii americani trebuie sa se asigurare contra prejudiciilor patrimoniale, fapt ce a creat o intreaga industrie de asigurari. Intr-o firma cu cifre de afaceri in dolari cu 11 zerouri, prima de asigurare trebuie sa fie pe masura.
In concluzie, un lider american de firma este angajat in termeni contractuali, in timp ce unul european primeste un mandat social din partea firmei. In ultimul timp, transferul transatlantic de metodologie se produce mai degraba dinspre Vest spre Est, asa incat cercetatorii europeni preocupati de evolutiile viitoare cauta sa evite transpunerea prea brusca a metodei contractuale de angajare a administratorilor.
In aceste conditii, Comisia Europeana a organizat o licitatie, in aprilie 2006, pentru elaborarea unui studiu care sa fixeze proportia optima intre puterea actionariatului si puterea administratorilor intr-o firma cotata la bursa. Castigata de 3 institutii, printre care si Institutul European de Guvernare Corporatista (ECGI), aceasta licitatie va aduce executivului european date extrem de utile in luarea deciziilor.
O baza solida de comparatie transcontinentala ofera si OCDE, care a elaborat principii clare de guvernare a firmelor.
In termeni financiari, un administrator de firma din Europa are salariul de circa 25 de ori mai mare decat media salariilor din firma sa, in timp ce in S.U.A., de circa 100 de ori. Discrepantele se manifesta si in privinta veniturilor celor mai bine platiti 10 administratori (patroni) de firme din Franta si S.U.A., in anul 2005.
Ce solicita Uniunea Europeana Romaniei, in materie de guvernanta corporatista?
Consolidarea pietei interne unice a U.E. pe palierul marfurilor si serviciilor financiare presupune o minima armonizare a regulilor privind administrarea firmelor, sau, in termeni mai apropiati de cei din engleza, privind guvernarea corporatista.
O astfel de armonizare are in vedere: asigurarea protectiei actionarilor si a altor parti implicate in administrarea firmei; garantarea libertatii de stabilire a firmelor in U.E.; asigurarea competitivitatii firmelor europene; promovarea cooperarii intre firmele din diverse state membre; stimularea dialogului intre statele membre pe tema guvernarii corporatiste etc.
Prin Legea 297/2004, privind piata de capital, Romania a transpus majoritatea directivelor Uniunii Europene pe acest palier, asigurand minimul legislativ necesar in materie de raporturi intre patron si firma, ca barem al aderarii la 1 ianuarie 2007.
Acquis – ul evolueaza, insa. In anul 2005, Comisia Europeana a adoptat un set de recomandari, destul de lejere, privind salariile si rolul administratorilor de firme. Conform unui „Plan de actiune” al Comisiei Europene (comunicarea COM 2003/284) se cere fiecarui stat membru, deci si Romaniei, sa-si elaboreze propriul „cod al administrarii firmelor”, sau mai cosmopolit denumit „codul guvernantei corporatiste”, urmand ca, in plan unional, sa se preia, intr-o viitoare legislatie comuna, elementele cheie ale codurilor nationale.
U.E. are in pregatire, de asemenea, o Directiva a drepturilor actionarilor, poate ca ecou al Legii Sarbanes – Oxley din S.U.A., menita sa garanteze actionarilor obtinerea de informatii la timp cu privire la tranzactionarea actiunilor, la adunarile generale si drepturile de vot, inclusiv cu privire la votul in absenta sau prin sistem electronic etc. Directiva va inaspri responsabilitatea patronilor in raport cu firma, iar Romania va avea obligatia sa transpuna in legislatia nationala acea Directiva.
Intrand in U.E., Romania preia si acquis – ul negativ, ea nefiind imuna la problemele care au condus la diminuarea increderii actionarilor in sistemele de conducere si supraveghere a firmelor din U.E. cotate la bursa (cazul firmei belgiene Picanol este concludent).
Din pacate, Romania nu a introdus inca un cod propriu al guvernantei corporatiste, asa cum cere Comisia Europeana. De fapt, din cele 10 noi state membre intrate in U.E. in anul 2004, doar 8 si-au adoptat astfel de coduri. Este adevarat, internationalizarea afacerilor impune tot mai mult respectarea, in Romania, a codurilor de conduita din alte state membre, daca firmele care opereaza au sediul principal in acele state.
Element specific numai Romaniei in intreaga Uniune, asa zisul „vot cumulativ” in alegerea membrilor consiliului de administratie, permite ca un numar „semnificativ” de actionari sa poata schimba, prin vot, membrii consiliului de administratie. Relativitatea termenului „semnificativ” frizeaza futilul, impunand cu stringenta un plus de precizie, la congruenta cu legile din alte state membre.
In materie de raporturi intre administratori si firma, spatiul de manevra al Romaniei pentru armonizarea cu U.E. este inca vast, pe paliere cum ar fi: ambiguitatea atributiilor ce le revin auditorilor in materie de raportare si de acces la informatii; restrictiile exagerate privind numarul de firme in care pot actiona administratorii; neclaritatea conditiilor in care actionarii majoritari ii pot elimina pe cei minoritari etc.
Oricum, ne apropiem incet dar sigur de o ineluctabila guvernare globala, de o democratie institutionala globala, conducand treptat, inclusiv cu ajutorul Internetului, la un fel de ubicuitate nomada, in care managerul va fi prezent concomitent peste tot, fara a-si frustra actionarii.
In ce ne priveste, sper ca in procesul de armonizare cu Uniunea Europeana, Romania sa nu transpuna exemplele negative acumulate de Picanol, Parmalat sau alte firme care au alterat raporturile de munca patron – firma, altfel, patronul roman care incearca sa copieze acel acquis, risca sa „isi dea cu firma in cap”!
Dimpotriva, conform unui altfel de acquis european, patronul roman ar putea acapara putere politica in acest mileniu trei, in care „noul model de putere si eficienta nu mai este nici generalul, nici gherila, ci directorul general de firma (CEO)”(Ian Buruma: “Tirania in secolul 21”, Financial Times, 8 ianuarie 2006).
O analiza de Radu Serban, publicata si in „Tribuna economica”. Radu Serban este adjunct al sefului de Misiune a Romaniei in Belgia , dar a scris acest articol in nume personal.
via – www.euractiv.ro
